10 iunie 2011

Dirijor: NICOLAE URSU
Solist: VINICIU MOROIANU, pian

În program:

Dinu Lipatti: Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră, op. 3
Allegro maestoso
Adagio molto
Allegretto
Allegro molto

Joseph Haydn: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în re major
Vivace
Un poco Adagio
Rondo allUngherese: Allegro assai

P a u z ă

W. A. Mozart: Simfonia nr. 40, în sol minor, KV 550
Allegro molto
Andante
Menuetto: Allegretto
Allegro assai

NICOLAE URSU. S-a născut în anul 1949, în localitatea Dârju din judeţul Harghita. A început să studieze muzica la Liceul de Muzică din Braşov, având ca instrument principal cornul. A continuat apoi la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, unde i-a avut ca maeştri pe Emil Simon (dirijat orchestră), Cornel Ţăranu (armonie, forme muzicale, stilistică), Max Eisikovits (contrapunct şi fugă), Gheorghe Merişescu şi Romeo Ghircoiaşiu (istoria muzicii), Dorin Pop (dirijat cor) şi alţii. După absolvirea conservatorului, de mai bine de trei decenii, Nicolae Ursu este profesor la Liceul de Artă din Botoşani, fiind însă, prezent periodic la pupitrul dirijoral al Filarmonicii.

VINICIU MOROIANU. S-a născut la Bucureşti, în anul 1962, într-o familie de muzicieni. A absolvit Liceul George Enescu” din Bucureşti, clasa de pian a profesoarei Marta Paladi, iar în anul 1985, Universitatea de Muzică din acelaşi oraş, clasa maestrului Gabriel Amiraş. De asemenea, a studiat pe parcursul mai multor ani cu maeştrii Constantin Bugeanu, Pascal Bentoiu, Doru Popovici. A fost distins cu premii I la competiţii naţionale în anii 1973, 1977, 1978 şi este laureat al Concursurilor Internaţionale Guilde francaise des artistes solistes, la Paris (1979) şi George Enescu, la Bucuresti (1991).
În anul 1981 a fost distins cu Premiul Colegiului Criticilor Muzicali pentru interpretarea Sonatei a III-a pentru pian de George Enescu, iar în anul 1992, cu Premiul Fundaţiei Dinu Lipatti pentru restituirea şi prezentarea în concert a Fanteziei op. 8 de Dinu Lipatti. A susţinut primul său recital la vârsta de 11 ani, iar trei ani mai târziu a debutat în calitate de solist. De atunci a concertat cu toate orchestrele filarmonicilor din ţară şi a apărut în numeroase recitaluri şi concerte camerale. Ca student, a debutat în 1983, cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, iar în 1985 a susţinut şi primul recital pe scena Ateneului român. A participat la festivalurile internaţionale George Enescu, ediţiile 1988, 1995, 2003, 2005 (s-a cântat Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian de Paul Constantinescu), Dinu Lipatti ediţiile 1993, 1995, 1997, precum şi în Slovacia (1990), Austria (1991), Costa Rica (1993). A întreprins turnee în Grecia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Franţa, Italia, Belgia, Germania, Republica Moldova (a fost solistul turneului Filarmonicii George Enescu, în noiembrie 1996). A realizat înregistrări radio şi tv precum şi la Electrecord (Sonatele pentru pian şi violoncel de J. Brahms, cu Attila Szekely, şi Sonata a III-a pentru pian de George Enescu). O altă realizare a sa o constituie ediţia critică a Cadenţelor de Dinu Lipatti, la Ed. Muzicală, 2003. Casa de discuri Agorà din Atena (Grecia) a preluat pe CD înregistrarea din concert a Concertino-ului de B. Martinu.
Din anul 1990, Viniciu Moroianu este profesor la catedra de muzică de cameră şi la cea de pian în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Cele mai recente realizări ale sale sunt: susţinerea tezei de doctorat despre creaţia de pian solo a lui Dinu Lipatti; a fost distins cu Medalia Radio România Muzical 5 ani şi Medalia George Enescu Tescani, 2005.
Este membru fondator al Societăţii Române Mozart din Cluj-Napoca şi consilier al Societăţii Filarmonice din Câmpina.

DINU LIPATTI (1917-1950). A fost una dintre personalităţile meteorice a căror ardere intensă, deşi de scurtă durată, reuşeşte să menţină lumina geniului său mult timp dupa dispariţia fizică. S-a născut şi a fost educat într-o familie cu tradiţie muzicală tatăl său era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naş la botez i-a fost George Enescu. În 1934 participa la un concurs internaţional de pian din Viena unde i s-a decernat premiul al doilea, fapt care l-a determinat pe marele pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-şi continuie sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique. Aici ia şi lecţii de compoziţie cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger şi de artă dirijorală cu Charles Munch. În 1936 îşi începea cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania şi Italia, reputaţia sa continuând să crească cu fiecare apariţie în public. Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecţiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii ale unei arte pianistice greu de egalat; sunt interpretări pline de căldură umană şi înaltă desăvârşire stilistică, de fineţe şi nobleţe spirituală. Ca şi compozitor, Lipatti nu a apucat sa atingă culmile atinse de interpret. Rămân însă mărturii ale unei posibile dezvoltări ulterioare – care, din păcate, n-a apucat sa se concretizeze. Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră, op. 3 a fost compus în anul 1936. Este structurat în patru părţi, patru miniaturi de limpezime cristalină, pline de graţie şi sensibilitate, preluând elemente de stil şi expresie din unele dansuri sau aria instrumentală din suita barocă, dar şi din textura concertului clasic, cu armonii mai diversificate, ca urmare a experienţei muzicale acumulate în cele aproape două secole de la Bach la Lipatti.
Asocierea acestui Concertino cu Concertul în re major de Haydn nu este întâmplătoare; ea are la bază şi o anumită inter-relaţionare, în sensul că, bunăoară, minunata cadenţă la partea a doua, singura păstrată de altfel, aparţine lui Dinu Lipatti (potrivit spuselor pianistului Viniciu Moroianu), iar finalul Concertino-ului lui Lipatti debutează cu un scurt motiv împrumutat de la Haydn: Sonata în sol major, Hob, XVI/40 – conform monogragrafiei Dinu Lipatti, semnate de Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu.

JOSEPH HAYDN (1732-1809). Primul în ordine cronologică mare reprezentant al Triadei de aur a clasicismului muzical vienez este considerat pe bună dreptate părintele simfoniei clasice şi al cvartetului de coarde. El a compus, însă, şi un mare număr de concerte instrumentale care au fost mai puţin rezistente la proba trecerii timpului; astăzi se mai cântă doar câteva astfel de lucrări: pentru pian, pentru violoncel, pentru vioară şi pentru unele instrumente de suflat. Dintre toate acestea însă, cel mai plin de viaţă, de prospeţime şi spontaneitate (păstrându-şi astfel şi actualitatea) este Concertul pentru pian şi orchestră în re major. Fiind de dimensiuni mai mici şi având o expresie muzicală tinerească, plină de vioiciune dar şi de spirit, acest concert este cântat, de regulă, de copii sau de tineri interpreţi, dar substanţa muzicală şi strălucirea cântului instrumental ale acestei adevărate bijuterii sonore ies şi mai mult la iveală atunci când sunt puse în valoare de o tehnică interpretativă excelentă ca şi de o înţelegere profundă a stilului. Printre cele mai frumoase cuvinte spuse despre Haydn se află, cu siguranţă, şi cele ce aparţin compozitorului şi muzicologului Doru Popovici: Dacă muzica lui Haydn şi-ar găsi corespondenţe spirituale, s-ar scrie cea mai inundată în lumină poezie, s-ar crea cel mai optimist roman… dar, mai cu seamă, s-ar sculpta o capodoperă menită să se bucure de preţuirea mileniilor şi al cărei titlu potrivit ar fi statuia omeniei.

WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Pentru a vorbi despre Mozart – spunea Diderot – ar trebui ca pana să-ţi fie muiată în curcubeu. Anton Rubinstein pare a completa aceste spuse, exclamând la rândul său: Lumină, în muzică numele tău este Mozart!, pentru ca Dmitri Şostakovici să încerce chiar o explicaţie a fenomenului Mozart: Mozart este tinereţea muzicii, mugurele veşnic tânăr ce aduce omenirii bucuria înnoirii primăvăratice. Iată în ce constă măreţia şi forţa artei sale ce nu s-a ofilit de-a lungul veacurilor. Acelaşi lucru încearcă să-l facă şi George Enescu, când afirmă: Ceea ce este minunat la Mozart … este faptul că el nu face experienţe. Nu dibuie nici odată, ci merge de-a dreptul la ţintă, găsind de la început ceea ce căuta.
26 iunie-25 iulie-10 august 1788 – iată trei repere de timp foarte apropiate, care precizează datele la care au fost încheiate cele trei simfonii nr. 39, nr. 40 şi nr. 41 care alcătuiesc aşa-numita trilogie simfonică finală, o adevărată sinteză a gândirii simfonice a marelui clasic vienez, dar şi o culme a ceea ce putea să însemne îmbinarea raţionalului cu emoţionalul în atât de împovărătoarea nevoie de claritate, graţie şi eleganţă criterii intrinseci atitudinii clasice. Miezul fierbinte cel mai fremătător de emoţie al trilogiei, este aproape romantica Simfonie în sol minor, nr. 40. Istoriografia consemnează faptul că această muzică a fost elaborată la foarte scurt timp de la moartea uneia din fiicele compozitorului. Nimeni nu ar putea stabili vreo relaţie directă între sentimentele părintelui îndurerat şi vibraţia emoţională mult mai evidentă şi mai profundă (în raport cu alte creaţii ale lui Mozart sau cu reperele raţionaliste ale stilului clasic), dar este evident că aici avem de a face cu ceva cu totul şi cu totul deosebit. Muzica Simfoniei în sol minor este atât de grăitoare şi, în acelaşi timp, atât de greu de definit! Mai mult decât în alte cazuri, muzica aceasta trebuie simţită şi nu înţeleasă; ea transmite emoţii, emoţii intense şi nu imagini, gânduri. Iar lumea a reacţionat ca atare la această provocare artistică, atribuind profilului melodic al temei de debut a acestei simfonii calitatea de efigie muzicală a autorului, ori chiar a ceea ce poate însemna inefabilul muzicii ca atare. Exprimă bucurie, exprimă tristeţe, exprimă durere, exprimă speranţă sau toate acestea şi încă multe altele la un loc, şi amestecarea lor nu deranjează ci cucereşte sufletul, îl învăluie, îl vrăjeşte, îl încântă. La fel şi menuetul – partea a treia – prin impulsurile ritmice datorate sincopelor, nu mai este dansul graţios şi (oarecum) prăfuit, ci un tablou sonor plin de impetuozitate, fervoare şi chiar dramatism. Partea a doua este o meditaţie iniţiată de un motiv muzical simplu, sobru, tratat polifonic, din care se dezvoltă, însă, un discurs mereu amplificat în care lirismul devine clocotitor, patetic, iar finalul îmbină expresia de elan exploziv cu acea a frământărilor dramatice, înseninarea impunându-se realmente abia în încheierea simfoniei.

Galerii FOTO
Galerii VIDEO

Filarmonica Botosani - Toate drepturile rezervate!